Decembrie... luna rece de iarna in care Nichita Stanescu s-a gandit sa... plece putin. Mi-a incantat adolescenta cu versurile lui , am plans pe versurile lui , am plans cand s-a dus . A fost o minune a noastra si ca orice minune s-a dus prea repede. Cate poezii minunate am pierdut, pentru ca au ramas nescrise? Nu von sti niciodata, dar vom sti mereu ce ne-a ramas si ca undeva acolo sus Nichita scrie poezii pentru ingeri.
Ce minune ca esti
E o întâmplare a fiintei mele
si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâsnesti într-o îmbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-ma, fericire, în sus, si izbeste-mi
tâmpla de stele, pâna când
lumea mea prelunga si în nesfârsire
se face coloana sau altceva
mult mai înalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au vazut niciodata,
una foarte de jos, întoarsa spre pamânt,
una foarte de sus, aproape rupta
în înfrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntâmplarii ca sunt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu