Acum 21 de ani..

eram pe strada cu copilul de mana . Culmea iesisem pentru ca imi era frica sa stau in casa. Simteam ca ma sufoc. Am plecat cu baiatul de mana, avea 2 ani si 11 luni. Se tinea de pantaloni mei si cerea in brate . Mergeam pe mijlocul strazii si imi tremura sufletul in mine. Nu aveam in cap decat ca trebuie sa ajung la parintii mei. Eu locuiam pe Colentina , ei pe Mosilor. Cand am ajuns la pasajul Obor am intalnit taburile. Mai aveam asa putin de mers ,dar nu indrazneam sa trec de coloana militara. Stand in intuneric cu copilul in brate am realizat gravitatea situatiei. Imi venea sa plang de ciuda ca am fost asa iresponsaila. Apoi un zgomot puternic m-a adus la realiatate. Taburile pornisera si plecau . Atunci mai mult fugind am traversat pasajul si am ajuns la ai mei. Eram groaznic de speriata. Cand am intrat mama plangea. Eram derutata, nu intelegem ce se intampla. Apoi lovitura de traznet varul meu disparuse de langa Hotelul Dunarea. Colegii lui stiau doar ca a fost impuscat. Nu stiam unde e . Am luat masina parintilor si am plecat din spital in spital. Nu era nicaieri. Se facuse dimineata..........si ma gandeam sa merg la Morga. Atunci m-a oprit un militian si m-a intrebat unde merg. I-am spus . S-a uitat la mine , a dat din cap si mi-a spus : Du-te femeie acasa. Nu il vei gasi si risti sa ajungi si tu la spital. Era asa de trist omul ala... nu ii voi uita niciodata expresia . Nu am mai vazut niciodata un om asa de trist. Iremediabil trist. Ma intreb si acum de ce era asa trist. Atunci oamenii erau speriati , plini de speranta, furiosi, dar nu erau tristi. Cred ca daca mai traieste omul acela e trist si azi. Cred ca stia ca va urma o lunga perioada de tristete....