In momentele de cumpana ale vietii , am fost invariabil singura. Nu stiu cine a zis ca ne nastem singuri si murim la fel de singuri. Mare dreptate a avut!
Poate ca vina singuratatii e mea. Am fugit intotdeauna si m-am ascuns sa imi ling ranile ,precum salbaticiunile prin paduri.
Sunt intr-un moment de cumpana, singura pentru a nu stiu cata oara.
Acum e un om care isi ofera sprijinul , dar nu ma lasa sufletul sa-l tarasc prin chinurile vietii.
Ma tot gandesc daca merita sa sufere alaturi de mine. Nu, nu merita. Ma gandesc daca am dreptul sa-l protejez , cu forta. Nu vreau sa-mi reproseze niciodata ca l-am tinut departe cand el dorea cu disperare sa fie aproape . dar nu vreau sa-l vad nici suferind si sa ramana marcat pe viata.
Noaptea, sfetnic bun , poate ma va ajuta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu