nu stiu ce va fi peste o spatamana, o luna , un an.... Acum incercand sa fac un bilant al intamplarilor din viata mea , imi dau seama ca mi-as fi dorit sa fie mai plina de zambet.
Am fost un copil cuminte , prea cuminte. O coplilarie lina cu vancante la bunici. Bunici ca din poveste cu ochi blanzi si umezi . Casele bunicilor . Una intre brazi semeti si alta langa "cer". O copilarie alaturi de mare. Prima mea prietena. O fetita desculta pe malul mediteranei cautand scoci si vorbind cu valurile care ii mangaiau picioarele.
Apoi adolescenta studioasa , timida , orgolioasa , cu rabufniri de personalitate.
Adolescenta frumoasa , cu iubiri curate si dezmagiri crunte.
Apoi a inceput sa dispara zambetul. Au inceput sa dispara bunicii. Brazi nu mai erau asa frumosi. Primele lacrimi de durere adevarata.
Si asa am ajuns sa cred ca m-am indragostit , ce eroare. Au fost zambete un timp si apoi au inceput lacrimile. Lacrimile crude si dureroase. Si adolescenta timida si orgoliosa a devenit femeia inchisa in ea si plina de regrete.
Pana cand durerea a devenit atat de mare incat m-a trezit si a adus la iveala femeia luptatoare. Femeia care si-a aparat copii strangand din dinti si care a jurat ca nu va mai iubi niciodata.
Ma gandesc ca in toata viata mea durerea a avut cel mai mare rol. M-a calit, m-a schimbat. Nu stiu daca m-a transformat in bine.
Si cand deja credeam ca am trait tot ce se putea trai : inocenta, iubire, durere , viata mi-a mai adus o provocare.
O provocare pe masura , m-am indragostit cu adevarat si fara speranta. Abia durerea asta m-a schimbat total. Din orgolioasa am devenit chibzuita, din ironica am devenit glumeata, iar tristetea s-a schimbat in zambet.
Nu stiu cand s-a intamplat , dar dintr-o data am devenit alta.
Oare ce va urma? :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu